Pufușor își caută prieten!

Partea 1

În urma cu ceva timp, la o fermă, pisica aducea pe lume cinci puișori. Și, în vreme ce ea era plecată prin gospodărie la vânătoare de șoareci, puii dormeau în culcușul lor din șopron. Numai Pufușor, cel mai mare dintre frățiori, nu-I ardea de somn. Auzise ciripitul păsărilor de pe acoperiș, în care povestiseră despre lumea cea largă și minunată, iar acum nu-și dorea altceva decât s-o descopere și el.

            Zis și făcut! Coborî tiptil scara care se clătina și privy iscoditor din poarta șopronului. Inima îi bătea cu putere, căci era tare emoționat…

Păsări multicolore alergau de colo-colo prin curte, iar o namilă, ce zgâia la el din ușa grajdului.

Îm

Învingându-și teama, Pufușor aleargă spre găini și odată ajuns, îl întreabă pe un pui:

  • Voi sunteți păsările care ați ciripit pe acoperișul șopronului despre lumea largă?

Ce râsete și  ce mai piuituri!

  • Nu suntem decât niște puișori de păsări de curte! Ce să căutăm noi pe acoperișul șopronului? Acolo nu sunt grăunțe! Pufușor mai schimbă câteva vorbe cu puișorii, le adulmecă mâncarea și strâmbă din nas.

Partea a 2-a

  • Nu se poate, voi chiar mâncați grăunțe? Ciudat! spuse el.
  • Ce-i așa ciudat? E chiar o mâncare foarte gustoasă. Dar tu “micul print” ce mănânci?
  • Eu beau lapte de la mămica mea, le răspunse Pufușor, mândru nevoie mare.

Poate ar fi fost mai bine să-și fi ținut gura.

De îndată ce auziră, ce auziră, puișorii izbucniră în râs. Pufușor scutură din cap, le întoarse spatele și cum mai erau atâtea de văzut, porni curios prin curte. Ajuns la o spărtură a grajdului, strecură căpușorul înăuntru și privy iscoditor.  Năsucul îi spunea ca în locul acela acela era ce nu mai văzuse. De pildă ghemotocul din colt! Luându-și inima-n dinți, Pufușor se apropie de el. Auuui! Ceva îl înțepase și sari înapoi speriat.

  • Tu cine mai ești? Întrebi Pufușor.
  • Nu-ți fie frică de mine, că nu-ți fac nimic.

Sunt un arici mititel.Am sălașul pe aici, prin preajmă și mă hrănesc cu melcii din grădină.

  • Melci? Nu zău? Îi zise Pufușor strâmbind din nas. Și de ce mă rog mai înțepat?
  • Păi nu-i vina mea. Te-ai apropiat prea mult de acele melc…. Altădată fii mai atent. Acum însă, ce zici, vrei să-ți arăt forma?
  • Daa! Striga bucuros Pufușor. De-ai știm de când caut un prieten cu care să mă joc! Iar tu te-ai potrivi cum nu se poate mai bine, fiindcă frații mei dorm duși la ora asta!

  Partea  a 3-a

Ariciul îl duse pe Pufușor în grajd și-i spuse:

  • Uite-o pe bufniță cea înțeleaptă!
  • Sus, pe o ghindă ședea moțăind o bufniță mare. De cum se apropiară însă cei doi. Pasăreafăcu ochii mari și privy în jos către ei:
  • Bu-hu-hu! De ce mă treziți? îi întreabă ea.
  • Eu sunt Pufușor și caut pe cineva cu care să mă joc, îi răspunse pisoiul puțin speriat.
  • Ei atunci caută mai departe. Eu vreau să dorm acum ca să prind puteri pentru deseară, când mă duc la vânătoare, îi spuse bufnița.
  • Chiar doarme toată ziua? Întreabă Pufușor când ieșiră din curte.
  • Da. Iar noaptea zboară prin pădure. Cu ochii ăia mari vede bine în întuneric, înțelegi?
  • Eu cred că e puțin cam ciudat. Uite mie unuia îmi place să stau la soare. Zău dacă nu e grozav să simți cum ți se încălzește blănița!

Se întinse apoi de tot, proptindu-se în labele de dinainte și scoțându-și ghearele mici și ascuțiți, iar la urmă încovoindu-și spinarea.

Ariciul uită la el și râse:

  • Da, te pricepi! Ca o pisică în toată firea!
  • Mă cam pricep…dar mama m-a învățat asta, miaună Pufușoe, cu modestie în glas.

Deodată însă, le ajunse la urechi cearta celor doi curcani din spatele hambarului. De frică, lui Pufușor I se zbârli blănița pe spinare!

Partea a 4-a

Ariciul îl liniști însă:

  • Nu-ți face griji, sunt doar niște curcani. Numai gura-I de ei, nu fac rău numănui.

Pufușor aruncă priviri cercetătoare, înainte de a se înfățișa uriașelor păsări. Ariciul avuse dreptate: curcanii se arătaseră prieteoși.

  • Azi ai ieșit prima oare în lume, pisicuțo? Întrebă unul dintre ei.
  • Da. Frații mei dorm cu toții iar eu îmi caut un prieten de joacă, le răspunse Pufușor.
  • Pe noi să nu contezi. Dacă ne jucăm cu tine, când o să ne mai certăm? bombăniră ei.

Pufușor chiar se bucură de așa vorbe. Cum să se fi jucat el cu ditamai păsările alea?

  • N-ai vrea să încercăm și pe pășune? Întreabă ariciul, apucând-o într-acolo.

Ajunși pe pășune, dădură peste un loc în care pășteau mai multe animale: un cal, o vacă, un vițel și trei oi. Pufușor se trase un pas înapoi, fericit că între el și animalele acelea se afla un gard…

  • Cred că-s prea mari ca să mă joc cu ele, îi șopti  el ariciului.
  • Poate că ar fi bine să încercăm mai târziu. Om da peste un prieten care să ți se potrivească, îl liniști țeposul.
  • Ști ceva? Eu cred că mi-am găsit unul. Pe tine! Rosti Pufușor în șoaptă.
  • De bucurie ariciul roșii și făcându-se ghem, adormi cu boticul pe coada lui Pufușor.

Povestea unui iepuraș

A fost odată într-o pădure un iepuraș, pe nume Marga. Marga era un iepuraș cafeniu cu pete negre și năsuc roz, ea trăia sub un copac bătrân. Într-o dimineața Marga se pregătise să meargă la cules de morcovi, varză și ridiche, împreună cu frații ei Max și Bing. Max era un iepuraș alb cu pete negre iar Bing unul cu pete maro. Toți trei se înțelegeau bine. Nu de mult porniseră spre ferma de alături unde toate animalele erau foarte bune prietene cu ei. Ajunși la grădina de unde trebuiau să ia morcovi au fost întâmpinați de dulăul ce păzea grădina.

  • Vă pot ajuta cu ceva? Întreabă dulăul
  • Bună ziua, domnul Dulău, ne-ar tebui câteva legume din grădină.
  • Sigur! Intrați și luați ce vă trebuie.
  • Mulțumim!

Marga, Max și Bing intrară în grădină și culeseră fiecare câte o legume. Marga culeseră morcovii, Max ridichile, iar Bing varza. După ce terminară merseră toți înapoi acasă. Iar Marga se apucă de făcut o supă de legume cu morcovi și se puseră toți la masa și mâncaseră pe saturate.

Erika Lisabela Szasz-clasa a III-a B

Zâna uitată

Pe aripi de ciocârlie mă înalț în văzduh. Văd holde mari de grâu, trecem deasupra pădurilor foșnitoare, atingem vârful munților stâncoși și… am ajuns.

                        Ciocârlia cu glasul ei ca de clopoțel, mă anunță că mai departe va trebui să mă descurc singură.

                        În fața mea se înalță un castel pe cât de semeț, pe atât de înfiorător : e casa Zânii uitate.

            Bat sfioasă la poarta de fier. Se deschide scârțâind din balamale. Un glas tremurând mă invită înăuntru.

                        Pe tronul cândva impunător se află o bătrânică  zgribulită.

-Bună ziua, mătușă. O caut pe Zâna uitată. Din basme știu că ea s-a refugiat în acest castel.  Aș dori s-o cunosc.

-Eu sunt Zâna.

-Nu se poate! Ea e tânără și frumoasă și are o rochie ca de foc, iar în picioare poartă condururi de cleștar.

-Da, pe mine mă descrii. Eu povești și povestiri, eu am fost uitată. De atunci  mă usuc pe zi ce trece. eram acea persoană. Dar, pentru că oamenii au renunțat să mai citească

                        -Vai, ce rău îmi pare, Zână dragă!

-Nu face nimic. Cu venirea ta, fată frumoasă, totul se va schimba! Din negura norilor se va ivi o rază de soare. Nu e totul pierdut: am găsit o cititoare!

Astfel, Zâna uitată a revenit în gândurile și în sufletele oamenilor .

Andreea Mușină-clasa a III-a B

   Speranță

Este ora 19:45. Un val de căldură l-a doborât pe Teodor în genunchi. Era iulie și totuși  majoritatea simțeau înăuntrul trupurilor sărutate de soare o răceală mistică,  doar Teodor era „vânat” de așa-zisa lună de vară.

Prin ochii lui negri se răsfrângea o clădire înaltă, în flăcări, căci parcă vârful  împietrit atingea soarele și îl topea cu fiecare pas făcut de Teodor spre  apartament. Părul des, aranjat și negru asemeni ochilor săi acum era adormit  peste tâmple, iar cămașa albă devenise gălbuie, înecată în lacrimile mistuitoare  ale verii.

Mai avea încă trei stații până acasă, așa că pasul lent din răcoarea dimineții  devenise mai deprimat ca niciodată, iar cheful de a mai continua scădea cu  fiecare secundă. În mâna dreaptă ținea o carte pe care o îndrăgea destul de  mult, deși subiectul cărții era discutabil.

Prin ochelarii lui se evapora cuvântul „Hope”(speranță) care dansa intens prin  pupilele lui absorbite acum de acel cuvânt.

-Speranță?! Ha, omul mai are o speranță pe lumea asta din momentul în care  se naște? Rânjea, disprețuit fiind de „falsitatea” cuvântului.

Închise cartea și își continuă drumul, de data asta întrerupt fiind de o amintire,  deși asta nu-i oprea și pașii, căci dimpotrivă, erau mai rapizi, de parcă ceva îl  speria. 

Trecuse pe lângă doamna Berda, care uda florile, sorta plicurile și strângea  nesimțirea unora de pe jos. Ea așa o numea, „nesimțire”. Dar asta nu înseamnă  neapărat „nesimțire”, ci nesimțirea unora este chiar pura lor existență prin care  ei își manifestau acțiunile în societate. Teodor a salutat-o din mers, înclinând  ușor capul asupra dânsei și îndreptându-se spre lift. 

-Tinere, unde te grăbești așa? 

L-a strigat ea, cu o voce răgușită și pițigăiată apropiindu-se în fugă de Teodor,  ușor cocoșată de mârșăvia vieții, cu baticul înflorat pe creștetul capului și cu un  plic în mână.

-Săru’ mâna, tanti Breda! Am avut o zi istovitoare și… 

-Și uite că acum tu mi-o faci mie!

Teodor a privit-o rânjind, nu avea niciun chef de discuții așa că a încercat să  închidă subiectul prin tehnicile lui false :

-Îmi cer scuze! O seară frumoasă! 

Berda l-a privit cu căldură în ochi, mai ceva ca ziua aproape risipită de Iulie. 

-E frumos să faci o babă ca mine să fugă după un tânăr ca tine, măi? Spunea ea,  în timp ce se ținea de umărul lui simțindu-i degetul osos până în carne. 

-Tu ai douăzeci și cât? Douăzeci și cinci, nu? Au, săracul de tine, la cât de tânăr  ești, maică-ta Cristina, săraca, dacă nu și-ar fi dat atunci duhul, acum cred că ar  fi făcut-o. continuat ea, tristă. 

-Ia ascultă la mine, tinere! Ești înalt, chipeș, inteligent și Domnu’ mai știe, că așa  că tine era barbată-miu, da’ el s-a dus și al naibii dacă i-aș simți lipsa când te  văd. Apoi a început să-i dea o lacrimă pe la colțul ochiului căprui. 

Teodor a mângâiat-o pe umăr, dorindu-și ca Berda să-și termine scena de  bătrână neajutorată și plictisită după o zi de muncă prin scara blocului. 

-Săru’ mâna, eu chiar mă grăbesc! Mâine o să încerc să-mi fac timp și pentru  dumneata. 

-Copile, mâine s-ar putea să fie prea târziu. 

Ea i-a întins un plic ușor desfăcut lui Teodor, apoi l-a mângâiat pe frunte,  privindu-l lung. 

-Fiule, fii mai fericit și tu, mai zâmbește, că de când ai pierdut-o pe Estera, pe  fata aia care ți-a mâncat viața, numai într-o angoasă ești. 

-Tanti Berda, Estera nu mi-a mâncat viața. Eu am făcut-o din momentul în care  am ales să o iubesc, ș-apăi ce-i viața asta? Suferință cât vezi cu ochii. 

S-a întors cu spatele la femeia bătrână și a luat liftul spre apartamentul lui.  Când a ajuns în apartament, atmosfera îi oferea un sentiment de goliciune  sufletească, dar și de liniște. Cumva, apartamentul era lumea lui, nu doar locul  în care își petrecea aproape o jumătate din zi. 

S-a așezat pe canapea, cu o cană de cafea în mână, după o șuetă de înjurături la  adresa parlamentarilor și s-a hotărât să deschidă într-un final plicul. Era  răspunsul pentru analizele făcute săptămâna trecută.

După câteva rânduri citite, mintea o s-a înnegrit, fața i s-a albit, iar inima a  început să-i dea senzația că ar vrea să-i iasă din piept. Pozitiv. „Rezultatul  analizelor. Pozitiv. Suspect de… can…cer… cancer”. 

Atunci, lumea lui devenise infimă. Atunci, o simplă hârtie devenise motivul  pentru care viața lui devenise infimă. O simplă hârtie l-a făcut să-și dea seama  că acum a pierdut orice speranță. 

S-a așezat lipsit de orice vlagă în pat, neștiind dacă să plângă sau să adopte din  nou indiferența. Până și cuvântul ăsta devenea o aparență absurdă. „Cancer” e  de fapt „ca-n cer”. Poate nu era atât de rău, poate că niciodată nu e atât de rău  pe cât ne-am imagina. 

Atunci, a recurs la ceva ce nici măcar el nu se așteptase să o mai facă vreodată. -Alo, Estera.. 

Câteva secunde de pauză. 

-Teodor?… 

-Cum mai ești? 

Estera l-a ascultat uimită. Dacă ar fi văzut-o, putea să jure că ochii ei albaștri  nășteau raze de lumină. 

-Sunt.. așa cum ești și tu, i-a răspuns ea, încet. 

-Nu! Nu trebuie să fii ca mine. Ai putea să vii până aici? 

-Vin.. dar e deja ora 23…

-Vin-o! Mâine s-ar putea să nu mai poți! 

După vreo jumătate de oră a apărut și Estera, cu părul ei lung, ondulat și blond.  -Da, Teodor? Ce s-a întâmplat? 

Teodor a privit-o cu drag, ușor înspăimântat, dar bucuros de imaginea chipului  ei. 

-Este ciudat cum doar în momentele astea oamenii se apropie unii de alții. I-a  șoptit el, suspinând. 

-Teo, spune-mi odată ce ai pățit! Ce simți? Cum te simți? 

-Ca-n cer mă simt!

-Adică? 

-E ciudat, nu? Uneori cuvintele au un dublu sens, deși în spatele durerii  datorate acestui cuvânt stă de fapt un altul atât de frumos.    

Marc Hodrea-clasa a IV-a C

PLANETA DIFERITĂ

Într-o seară, trei copii pe nume Katie, Beatrice și Andrew se pregăteau de culcare, fiecare în   casa lui, în camera lui. Au adormit însă s-au trezit brusc realizand ceva: nu mai erau acasă! Toți erau pe o planetă numită Torine dar ei nu știau încă asta. Ei nu se cunoșteau între ei dar erau prea șocați și uimiți ca să facă cunoștință.

  • Unde suntem? întrebă Andrew.
  • Nu știu, dar pare foarte diferit față de Pământ, răspunse Katie.

Mergând cei trei s-au întâlnit cu un extraterestru. S-au speriat deoarece nu întelegeau cine ar  putea fi.

  • Aaaaaa! Cine ești? au tresărit toți.
  • Cine sunteți voi, întrebă extraterestrul, speriat și el la rândul lui.

După ce au povestit că nu știu cum au ajuns acolo, extraterestrul le-a arătat un ceas, era  ceasul lui, spunându-le că poate să îi ducă înapoi pe Pământ. Însă ceva s-a întâmplat: au călătorit în timp. Pe vremea dinozaurilor!

  • Unde suntem? întrebă Beatrice văzând chiar atunci un dinozaur trecând prin fața ei. Extraterestrul nu părea deloc speriat în timp ce copiii se uitau confuzi în jurul lor.
  • Copii, bun venit în trecut, le spuse extraterestrul!
  • Ceeeee? au țipat copiii și mai speriați.

Realizând ce s-a întâmplat, copiii se gândeau ce căi ar avea să se înoarcă acasă, în 2021, însă

fix atunci un dinozaur se pregătea să îi atace. Ceea ce nu știau ei era că, extraterestrul avea și

anumite puteri. Dorind să spună o magie, extraterestrul greșește o literă și chiar atunci un asteroid cade și omoară toți dinozaurii. Extraterestrul se panichează însă acum nu mai pare că se poate face ceva. Ceasul lui era spart. Dar Andrew se pricepea la tehnologie așa că ultima lor șansă era în mâinile băiatului. Acesta reușește, copiii își iau la revedere de la extraterestru iar el îi trimite pe toți înapoi acasă.

Copiii se trezesc acasă și realizează că totul a fost un vis…sau nu.

Karina-Ioana Ursan-clasa a IV-a A

Cei mai creativi la concursul “Mascota Lecturii”

Unde-s pantofii din fața sobei!

A fost odată ca niciodată într-un cătun un pantofar pe nume Ion, îi plăcea foarte mult să repare pantofii și să-i curețe. Îi plăcea foarte mult să aibă o pereche de pantofi buni. Avea un fiu pe nume Petre, care îl ajute deseori pe tatăl lui. Iar în preajma Crăciunului ia venit o idea lui Petre, care i se părea măreață: dacă vor reține toți pantofii sătenilor se va delecta singur cu toate surprizele pentru toată lumea.

  • Nu, îmi pare rău,  tata nu a avut timp să termine lucrarea, reveniți vă rog!- spuse Petre la fiecare client venit.

Și unei altă clientă de după masă i-a zis: Tatăl meu nu a terminat încă lucrarea, reveniți vă rog!

Și tatăl a coborât în pivnită în seara de Crăciun să ia sticla de vin și cea fost să descopere? O stivă de pantofi și a întrebat: Ce-i cu toți pantofii aștia?

Am să folosesc acești pantofi sătenilor ca să am mai multe daruri.

Dar așa ceva nu se poate!- a spus tatăl lui. Iar în seara de Crăciun au umblat peste tot în sat și au lăsat pe preșul la casele de la ușa de la intrare. Și când a trecut Moș Crăciun cu sania a rămas foarte uimit.

  • Of, of, ce sat ciudat! Pantofii nu se află în fața sobei, ci în fața ușii de la intrare. E mai bine decât să mă duc prin horn!

Moș Crăciun a lăsat toate darurile la ușa de la intrare și dis-de-dimineață când s-a trezit sătenii au văzut nu numai darurile care le visase și pantofii mult iubiți.

E magia Crăciunului!

Îmi place povestea această că a fost un pantofar mult iubit de săteni!

                                                   Mara Crețu- clasa I A- locul I-Mascota lecturii

Povestea crocodilului care plângea

Salutare! Sunt Veronica din clasa I B și azi vă spun o povestea care mie mi-a plăcut foarte mult, se numește Povestea crocodilului care plângea!

În această poveste este vorba despre un crocodil care plângea cu lacrimi de crocodil. Într-o zi trecuse o căprioară pe lângă el și l-a întrebat: De ce plângi? Pentru că am mâncat un vânător tot cu pușcă și tot cu ghiozdan. La început căprioara a râs de el, dar după aceea i s-a făcut milă de el. Crocodilul a început să vorbească cu căprioara și i-a spus că de azi înainte nu o să mai mănânce carne , că vrea să devină ierbivor! Crocodilul a mai spus că el nu știe care iarbă acră, amară și dulce sau chiar otrăvitoare. Și atunci căprioara i-a spus: De asta îți faci griji, o să-ți arăt eu!

Crocodilul a întrebat căprioare, iarba asta de lângă mine este bună? Căprioara s-a apropiat și a verificat. Nici nu a apucat să verifice că crocodilul a deschis o gură cât o șură și a înghițit-o cu tot cu cornițe. Într-un copac de lângă era un papagal, a văzut tot și a dat veste în pădure ca nimeni să nu mai aibă încredere în crocodil. Și de atunci nimeni nu a avut încredere în crocodil și crocodilul nu a putut să păcălescă pe nimeni!

Eu am învățat din povestea aceasta că nu e bine să ai încredere în oricine, personajul meu preferat a fost papagalul pentru că a vestit în pădure fapta cea rea a crocodilului, si dacă nu o vestea putea să fie păcăliți și alții.

                                          Veronica Florea- clasa I B- locul I-Mascota lecturii

Mă numesc Rus Rebeca, sunt în clasa a II-a B la dna învățătoare Pop Maria și învâț la Liceul Teoretic “Dumitru Tăuțan”. Am să vă prezint în câteva fragmente cartea pe care am citit-o, “Micul print” de Antoine de Saint Exupery. Povestitorul povestește de mic copil a început să deseneze. Primul lui desen era un șarpe boa înghițind un elefant.

Desenul îl arătase oamenilor mari. Oamenii mari credeau că este o pălărie și de atunci povestitorul zicea că oamenii mari au nevoie mereu de nelămuriri.

Povestitorul s-a lăsat de desen și a început să piloteze avioane, în timp ce pilota s-a stricat motorul și a trebuit să aterizeze în deșertul Sahara. De-odată venise un omulet, iar omulețul acela îi zicea să deseneze o oaie. Pilotul a început să deseneze șarpele Boa, oaie bolnavă, berbec și o oaie bătrână.

Evident că omulețul nu era mulțumit. Și a mai desenat o ladă, care i-a spus că este o oaie mică, iar omulețul era acum încântat. Pilotul a spus că așa l-a cunoscut pe micul prinț, adică omulețul.

Micul prinț îi povestise pilotului cum a întâlnit tot feluri de planete minuscule cu un singur locuitor.

Pe unul dintre planete trăia un rege, ce credeți, se credea stăpânul Universului, pe a doua planetă trăia un om vanitos, îngâmfat, orgolios, pe a treia planetă trăia un bețivan, pe a patra planetă trăia un om de afaceri, i se zicea Bussinesman, pe a cincea planetă trăia un felinar și un lampagiu, și pe a șasea planetă un geograf. Acel geograf l-a îndemnat pe micul prinț să viziteze și planeta Pământ ca să caute oameni.

Ajunse pe planeta Pământ a început să caute oameni, apoi vorbise cu un șarpe, dar și cu o floare cu trei petale, se întâlnise și cu un vulpe cu care se împrietenise.

Micul prinț și-a dat seama că are o responsabilitate de floarea lui pe care a lăsat-o acasă, o floare care era unică, ea avea nevoie de el, iar el de ea.

Pilotul trebuia să-l întrerupă din povestire și să spună că nu mai au provizii și apă. Cei doi pornise să caute o fântână. Mai târziu au găsit o fântână și potolise setea.

Între pilot și Micul prinț se legase o prietenie pentru totdeauna, dar Micul prinț trebuia să plece acasă la florea lui, iar pilotul acasă la el.

Eu mă identific cu Micul prinț că și el era curios să afle lucruri noi!

                                        Rebeca Rus- clasa a II-a B- Locul I-Mascota lecturii

Cioc!Cioc!Cioc!” de Emil Gârleanu

Și păsările se înțeleg între ele. În această povestioară autorul ne descrie povestea ciocănitoarei, căruia îi spune Măcăleandrul.

Din această povestioară aflăm de ce ciocănește ciocănitoarea copacii. Este vorbă despre o veveriță care a strâns multe alune pentru iarnă, ca să nu mai iasă iarna din cuib. Veverița după câteva zile și-a dat seama că cineva îi mănâncă alunele din cuib. Veverița a stat la pândă și ghiciți cine credeți că era hoțul? Hoțul era o ciocănitoare, veverița a prins-o ciocănitoarea de coadă, iar ciocănitoare a plecat fără coadă.

După un timp ciocănitoarea a mers să-și ceară înapoi coada. Ciocănitoarea a mers la cuib și a ciocănit: Cioc!Cioc!Cioc!, dar veverița de supărare își mutase cuibul.

Ciocănitoare de atunci ciocănea fiecare copac având speranță să-și recupereze coada, dar fără răspuns.

Concluzia mea despre povestioară este aceea, că trebuie să apreciem munca altuia, să nu furăm că vom pedepsiți.

                                         Adelina Nuț- clasa a II-a D- Locul I-Mascota lecturii

Bună ziua! Mă numesc Mușina Andreea, sunt în clasa a III-a B, studiez la Liceul Teoretic “Dumitru Tăuțan” Florești. Eu am ales să vă prezint cartea: “Fantoma de la Colosseum” de Geronimo Stilton. În carte este vorba despre Geronimo Stilton care este redactorul șef la cel mai cunoscut ziar de pe Insula Șoarecilor, anume “Vocea Rozătoarelor”.

Într-o bună zi la redacție primește un telefon, spre marea kui surprindere la celălalt capăt era fostul lui professor, domnul Pofario. Profesorul l-a informat că nepotul său Benjamin are probleme la istorie și ar fi preferat ca Stilton să ia măsuri ca să nu ajungă repetent. Stilton își adduce aminte că nici el nu era bun la istorie, dar după o excursie cu clasa la Colosseumul de la Roma a început să îndrăgească materia. S-a gândit că n-ar strica să facă aceeași excursie și cu Benjamin. Zis și făcut. Cei doi s-au urcat în avion, împreună cu Trappy, verișoara lui Benjamin cu destinația Roma. La aterizare în fața ochilor lui Stilton a apărut EleoȘoricica, agentul secret Zero-Zero-E. Stilton, fiind agentul secret Zero-Zero-G a primit sarcina să scoată fantoma din Colosseum. Ajunși înfața Colosseumului au realizat că nimeni nu îndrăznea să lupte. În amfiteatrul lui Flavius se auzea un urlet de nedescris. Era fantoma din Colosseum. Stilton a aflat intrarea secretă în Colosseum și a pornit în pasajul secret. Marele a fost spaima că de nicăieri a apărut mii și mii paianjeni gigantici. Cumva reușește să scape și se întâlnește cu eleul șoricica și cei doi copii, care intră în Colosseum printr-un alt pasaj secret.

Cu toții au fost fugăriți de fantoma gladiatorului, dar cu ajutorul umbrelei lui Stilton scapă, care s-a transformat într-un balon cu aer cald. Stilton îmbrăcând într-un costum special de gladiator se întoarce la Colosseum. Lovindu-l pe fantomă realizează că este un fel de robot, care în urma impactului se dezmembrează. Stilton o demască pe Madame Nu, care ajutată de Babbalacchio și Gonzacchio au proiectat toate grozăviile ce speriau turiștii. La un moment dat Madame Nu a vrut să cumpere Colosseumul la un preț de nimic și în locul lui să contruiască apartamente de lux, dar pentru aceasta Colosseumul trebuia să piardă din valoare. Geronimo fiind un redactor bun a și trimis articolul la ziarul Vocea Răzătoarelor, pe prima pagină apărea cu titlul mare: Misterul la Roma de la Colosseum. Aici demască pe Madame Nu și gladiatorul fantomă, care de fapt a fost o animatronică. Revenind de la Roma, Benjamin își reia școala, la lucrarea de control de la istorie este remarcat de domnul profesor pentru că știa totul foarte bine.

Stilton este foarte mulțumit, gândindu-se că el în tinerețe a fost ajutat de domnul Pofario, el la rândul lui l-a ajutat pe Benjamin, și poate că și Benjamin va ajuta pe cineva să îndrăgească istoria. Cine primește trebuie să dea înapoi și cine dă va primi mereu.

Mie mi-a plăcut cartea deoarece mă regăsesc în rândurile ei, în ceea ce privește iubirea unor materii învățate de la părinți. Mama mea m-a învățat să iubesc muzica, ascultând muzica clasică, cântând la pian și citind despre muzicien sacrii.Tatăl meu m-a învățat să iubesc geografia, cutreierînd munți și văi. Și eu la rândul meu îl voi îndruma pe copilul meu.

Andreea Mușină- clasa a III-a B– Locul I-Mascota lecturii

Salut! Eu sunt Sara și am să vă prezint cartea “Fantoma de la Colosseum”, al 16-lea volum scris de Geronimo Stilton.Această carte se împarte în 15 capitole, fiecare cuprinzând povești haioase din viața șoarecilor, dar mai ales ne sunt prezentate aventurile lui Geronimo, Benjamin, Trappy, Ehemul Șoricica șoriciarii în dezlegarea misterului Fantomei de la Colosseum.

Fantoma de la Colosseum era fantoma unui gladiator înfricoșător, care făcea ca turiștii să nu-și mai dorească să viziteze Colosseum. Geronimo ca fiind prezentat în carte ca fiind agentul Zero-Zero-G face tot posibilul ca acest lucru să nu se întâmple. Chiar dacă îi era frică ca tuturor vizitatorilor se implică în descoperirea misterului care stă în spatele acestui gladiator înfricoșător. După mai multe peripeții și aventuri în interiolui Colosseumului, Geronimo împreună cu prietenii lui șoareci, descoperă că totul a fost un șiretlic al lui Madame Nu, care vroia să cumpere Colosseumul mai mult pentru a transforma într-un mare bloc rezidențial cu o super parcare. Cei patru șoarece aventurieri au descoperit planurile de a-l distruge Colosseumul și au împiedicat să-l ducă la îndeplinire. Din toate cele 16 volume ale lui Geronimo Stilton cel mai mult m-a fastinat aventurile la care am luat parte în acest volum, aventuri care duc acolo unde oamenii nu pot ajunge, decât cu o imaginație foarte bogată. Șoarecilor le sunt atribuite însușiri omenești, ceea ce te face să crezi că povestea este una reală.

Deși toate cele 15 capitole sunt frumoase, dar capitolul care m-a fascinat cel mai mult a fost cel de-al treilea în care Geronimo aterizează la Roma și se întâlnește cu agentul Zero-Zero-E, iar întâlnirea lor este super amuzantă datorată replicilor dintre cei doi. Personajul care m-a impresionat cel mai mult a fost Gerronimo Stilton, deoarece mă identific cu el prin frica de fantoma, dar care a reușit să învingă devenind curajos și descoperind fantoma care a înspăimîntat atâtea șoareci!

  Sarah Sălăgean-clasa a III-a B– Locul I- Mascota lecturii

Heidi, fetița munților”

“Heidi, fetița munților” este o poveste a cărei autoare este Johanna Spyri. Povestea o are în centru pe Heidi, care a fost dusă de mătușa ei, Dete la bunicul ei. Acolo Heidi s-a împrietenit cu un băiețel pe nume Peter.  Peter locuia împreună cu mama ei, Brigitte și aveau o căsuță modestă. Heidi s-a distrat foarte mult în zilele în care a fost lăsată la bunic, jucându-se cu caprele și făcându-i noi prieteni.

Într-o zi, Dete veni să o ia pe Heidi. Găsise o familie care avea un copil care nu putea merge, pe nume Clara. Ea era foarte deşteaptă, dar îi lipsea un prieten. Aşa că mătuşa povesti despre Heidi, iar cei care aveau grijă de Clara, auzind lucruri bune, o primiră pe fetiţă care deveni prietena infirmei. Heidi se acomodă cu lumea de acolo, dar în fiecare noapte visa că se află alături de munţi şi de bunic. Văzând tristeţea copilei, o trimiseră înapoi.

Peste puţin timp, Heidi primi o scrisoare de la Clara, care îi zicea că în curând va veni să o viziteze. Dar doctorul şi tatăl îi ziseră că nu se va putea duce până în luna mai, când se va mai încălzi. Clara acceptă. În schimb se duse doctorul în vizită, ca mai apoi să-i spună fetiţei ce minunăţii văzuse în munţi.

Trecură câteva luni şi veni şi prietena lui Heidi în vizită. Îi plăcu foarte mult totul. Şi atunci se întâmplă ceva neaşteptat. Într-o zi, Clara, care era singură pe păşune, căci Heidi se dusese să se uite la nişte flori, vrând să meargă şi să fie un copil ca toţi ceilalţi, apucă o capră de după gât şi încercă să se ridice. În ajutorul ei veniră Peter şi Heidi şi o ajutară să meargă. Reuşi.

Atunci când stăpânea foarte bine mersul, îi trimise o scrisoare tatălui său, spunându-i că are o surpriză pentru el. Între timp tatăl îşi termină afacerile de la Paris mai repede şi, vrând să o viziteze pe Clara, ajunse chiar în acea zi pe munte. Se bucură enorm de această veste, că fetiţa lui poată să meargă, iar a doua zi plecară, promiţându-le însă lui Heidi şi bunicului ei  că îi vor vizita.

Mie cartea mi-a plăcut pentru că a fost foarte copilăroasă şi mi-a transmis un sentiment de bucurie. Sper că o veţi citi şi voi pentru că merită!

 Marc-Ionuț Hodrea- clasa a IV-a C– Mascota lecturii

Bună ziua! Eu sunt Magdaș David din clasa a V-a B. Cartea aleasă de mine este “Erus și Valea Răbdării” de Alec Blenche. Erus era fiul regelui din Regatul vântului, era un băiat simpatic foc și era pus pe șotii, un pic cam răsfățat, un pic cam înfumurat și rătăcios. Erus trăia bine mersi în regat, se juca și colinda regatul cu alți copii. Regatul Vântului nu era un regat oarecare, ci era un regat cu păduri din broccoli, țelină, morcovi și copii erau sănătoși și voioși pentru că se hrăneau numai cu fructi și legume. Dar într-o zi în regat făcu apariția un băiat care mânca numai dulce și tot feluri de zaharuri, lumea din Regatul Vântului s-a schimbat complet.

Legumele și fructele au dispărut și  a încetat să apară plăceri. Cu așa neplăceri, regale îl trimite pe Erus cu niște înțelept la Orașul Soarelui pentru a vedea de ce acesta nu mai răsare.

Ca să ajungă insă acolo Erus trebuie să străbată Valea Răbdării, o vale care îi va pune răbdarea la încercare, va învăța multe lucruri folositoare, dar se va distra și cânta.

“Erus și Valea Răbdării” este o poveste frumoasă, autorul folosește cuvinte simple pe înțelesul tuturor. Mi-ar fi plăcut să aibă mai multe momente hazlii, Eu m-am distrat de minune la capitolul în care Erus îl întâlnește pe Pac și Mac, doi iepuri tare haioși.

Povestea “Erus și Valea Răbdării” este foarte frumoasă din care toți avem de învățat, cartea cuprinde și trei cântece, simpatico, care pot fi ascultate și pe site-ul oficial al cărții. Nu pot încheia despre ilustrațiile cărții, sunt absolut minunate, pline de culori și foarte expresive, mi-au plăcut foarte mult.

  David Magdaș- clasa a V-a B-Mascota lecturii

MÂNDRU CĂ SUNT ROMÂN!

                                                            Andrei-Gheorghe Leordean-clasa a IV-a C

           Mi-amintesc de parcă ar fi azi. Era o zi geroasă de început de iarnă, în anul 1918. Întreg Maramureșul era acoperit de un strat subțire de zăpadă.  Mă trezește bunica dis-de-dimineață și îmi spune să-mi iau straiele de sărbătoare pentru că este o zi mare pentru istoria neamului nostru. Nu am înțeles eu prea bine ce vrea să spună, dar m-am gătit frumos, mi-am luat cămeșa și pieptarul, mi-am pus cioarecii și gubița,  apoi cușma de blană de miel în cap  pentru că afară era un ger de crăpau pietrele.

Cu câteva seri înainte am văzut-o pe bunica mea cum cosea de zor drapele tricolore din bucăți de pânză de culoare roșie, galbenă și albastră. Ne-a făcut fiecăruia câte un steguleț de care trebuia să avem grijă ca de ochii din cap.

Ne-am pus într-o traistă mai multe merinde, câteva fructe și două bidoane cu apă de la izvor, deoarece știam că drumul va fi greu și obositor. Căruța era pregătită de cu seară de către bunicul pentru plecarea înspre  Alba-Iulia. Eram foarte emoționat pentru că urma să particip la un moment istoric pentru România.

            Am pornit la ora șase și jumătate dimineața și am tot mers până la ora nouă seara, pe când am poposit în căsuța unui prieten de-al nostru. Efortul a fost mare, drumul lung și obositor, dar a meritat și nu am renunțat indiferent de situație.

            A doua zi, dis-de-dimineață, ne-am continuat drumul, mai având câteva două ore de mers. Ajunseserăm la locul unde avea să se întâmple Unirea celor trei mici țărișoare, la Alba-Iulia. Acolo erau foarte mulți oameni,  peste 100.000, cu toții dorind același lucru, Unirea cu România Mamă.

            După ce Marea Adunare Națională a aprobat Unirea, a fost ținută o paradă în cinstea acesteia. Parada a fost cu foarte mulți soldați, tancuri și mașini de armată. Oamenii simțeau o stare de bucurie și de învingere.

            Voi vă dați seama că la un eveniment atât de important s-au făcut doar cinci poze?

            După terminarea paradei, toți patrioții care au stat în frig și ger acum plecaseră acasă la copiii și familia lor, bucurându-se că au reușit să-și vadă visul de veacuri împlinit. Iar eu am fost cu atât mai mândru cu cât eram unul dintre puținii copii care au participat la înfăptuirea MARII UNIRI de la 1 DECEMBRIE 1918.

Eu și Marea Unire

Ștefan-Raul Șimonca Tarța- clasa a IV-a C

Într-o zi frumoasă de iarnă, în anul 1918, eu fratele meu și părinții noștri am hotărât să plecăm la Alba-Iulia pentru a participa la Marea Unire.

Dis-de-dimineața, mama a pregătit merinde de drum, noi am împachetat câteva haine și am plecat. Pe drum la ieșire din satul nostru ne-am întâlnit cu alți oameni care mergeau și ei la Alba iulia. Mergând împreună ne-am împrietenit, am râs, am cântat și am povestit mult.

Spre seară niște oameni cu suflet mare, ne-au luat și pe noi în căruțele lor și așa am ajuns la Alba-Iulia. Ajunși acolo, noi copiii am adormit în căruțele oamenilor în timp ce părinții noștri povesteau.

Dimineața am mâncat merindele, în timp ce oamenii prezenți discutau despre unirea tuturor țărilor românești. A fost o zi lungă și plină de discuții. La finalul zilei s-a hotărât unirea țărilor.

Într-o frumoasă zi de iarnă, s-a realizat Marea Unire a țării Românești la care am participat și noi. Spre searăntoți am plecat la casele noastre pentru a sărbătorii Marea Unire.

  Ștefan-Raul Șimonca Tarța – clasa a IV-a C