Cei mai creativi la concursul “Mascota Lecturii”

Unde-s pantofii din fața sobei!

A fost odată ca niciodată într-un cătun un pantofar pe nume Ion, îi plăcea foarte mult să repare pantofii și să-i curețe. Îi plăcea foarte mult să aibă o pereche de pantofi buni. Avea un fiu pe nume Petre, care îl ajute deseori pe tatăl lui. Iar în preajma Crăciunului ia venit o idea lui Petre, care i se părea măreață: dacă vor reține toți pantofii sătenilor se va delecta singur cu toate surprizele pentru toată lumea.

  • Nu, îmi pare rău,  tata nu a avut timp să termine lucrarea, reveniți vă rog!- spuse Petre la fiecare client venit.

Și unei altă clientă de după masă i-a zis: Tatăl meu nu a terminat încă lucrarea, reveniți vă rog!

Și tatăl a coborât în pivnită în seara de Crăciun să ia sticla de vin și cea fost să descopere? O stivă de pantofi și a întrebat: Ce-i cu toți pantofii aștia?

Am să folosesc acești pantofi sătenilor ca să am mai multe daruri.

Dar așa ceva nu se poate!- a spus tatăl lui. Iar în seara de Crăciun au umblat peste tot în sat și au lăsat pe preșul la casele de la ușa de la intrare. Și când a trecut Moș Crăciun cu sania a rămas foarte uimit.

  • Of, of, ce sat ciudat! Pantofii nu se află în fața sobei, ci în fața ușii de la intrare. E mai bine decât să mă duc prin horn!

Moș Crăciun a lăsat toate darurile la ușa de la intrare și dis-de-dimineață când s-a trezit sătenii au văzut nu numai darurile care le visase și pantofii mult iubiți.

E magia Crăciunului!

Îmi place povestea această că a fost un pantofar mult iubit de săteni!

                                                   Mara Crețu- clasa I A- locul I-Mascota lecturii

Povestea crocodilului care plângea

Salutare! Sunt Veronica din clasa I B și azi vă spun o povestea care mie mi-a plăcut foarte mult, se numește Povestea crocodilului care plângea!

În această poveste este vorba despre un crocodil care plângea cu lacrimi de crocodil. Într-o zi trecuse o căprioară pe lângă el și l-a întrebat: De ce plângi? Pentru că am mâncat un vânător tot cu pușcă și tot cu ghiozdan. La început căprioara a râs de el, dar după aceea i s-a făcut milă de el. Crocodilul a început să vorbească cu căprioara și i-a spus că de azi înainte nu o să mai mănânce carne , că vrea să devină ierbivor! Crocodilul a mai spus că el nu știe care iarbă acră, amară și dulce sau chiar otrăvitoare. Și atunci căprioara i-a spus: De asta îți faci griji, o să-ți arăt eu!

Crocodilul a întrebat căprioare, iarba asta de lângă mine este bună? Căprioara s-a apropiat și a verificat. Nici nu a apucat să verifice că crocodilul a deschis o gură cât o șură și a înghițit-o cu tot cu cornițe. Într-un copac de lângă era un papagal, a văzut tot și a dat veste în pădure ca nimeni să nu mai aibă încredere în crocodil. Și de atunci nimeni nu a avut încredere în crocodil și crocodilul nu a putut să păcălescă pe nimeni!

Eu am învățat din povestea aceasta că nu e bine să ai încredere în oricine, personajul meu preferat a fost papagalul pentru că a vestit în pădure fapta cea rea a crocodilului, si dacă nu o vestea putea să fie păcăliți și alții.

                                          Veronica Florea- clasa I B- locul I-Mascota lecturii

Mă numesc Rus Rebeca, sunt în clasa a II-a B la dna învățătoare Pop Maria și învâț la Liceul Teoretic “Dumitru Tăuțan”. Am să vă prezint în câteva fragmente cartea pe care am citit-o, “Micul print” de Antoine de Saint Exupery. Povestitorul povestește de mic copil a început să deseneze. Primul lui desen era un șarpe boa înghițind un elefant.

Desenul îl arătase oamenilor mari. Oamenii mari credeau că este o pălărie și de atunci povestitorul zicea că oamenii mari au nevoie mereu de nelămuriri.

Povestitorul s-a lăsat de desen și a început să piloteze avioane, în timp ce pilota s-a stricat motorul și a trebuit să aterizeze în deșertul Sahara. De-odată venise un omulet, iar omulețul acela îi zicea să deseneze o oaie. Pilotul a început să deseneze șarpele Boa, oaie bolnavă, berbec și o oaie bătrână.

Evident că omulețul nu era mulțumit. Și a mai desenat o ladă, care i-a spus că este o oaie mică, iar omulețul era acum încântat. Pilotul a spus că așa l-a cunoscut pe micul prinț, adică omulețul.

Micul prinț îi povestise pilotului cum a întâlnit tot feluri de planete minuscule cu un singur locuitor.

Pe unul dintre planete trăia un rege, ce credeți, se credea stăpânul Universului, pe a doua planetă trăia un om vanitos, îngâmfat, orgolios, pe a treia planetă trăia un bețivan, pe a patra planetă trăia un om de afaceri, i se zicea Bussinesman, pe a cincea planetă trăia un felinar și un lampagiu, și pe a șasea planetă un geograf. Acel geograf l-a îndemnat pe micul prinț să viziteze și planeta Pământ ca să caute oameni.

Ajunse pe planeta Pământ a început să caute oameni, apoi vorbise cu un șarpe, dar și cu o floare cu trei petale, se întâlnise și cu un vulpe cu care se împrietenise.

Micul prinț și-a dat seama că are o responsabilitate de floarea lui pe care a lăsat-o acasă, o floare care era unică, ea avea nevoie de el, iar el de ea.

Pilotul trebuia să-l întrerupă din povestire și să spună că nu mai au provizii și apă. Cei doi pornise să caute o fântână. Mai târziu au găsit o fântână și potolise setea.

Între pilot și Micul prinț se legase o prietenie pentru totdeauna, dar Micul prinț trebuia să plece acasă la florea lui, iar pilotul acasă la el.

Eu mă identific cu Micul prinț că și el era curios să afle lucruri noi!

                                        Rebeca Rus- clasa a II-a B- Locul I-Mascota lecturii

Cioc!Cioc!Cioc!” de Emil Gârleanu

Și păsările se înțeleg între ele. În această povestioară autorul ne descrie povestea ciocănitoarei, căruia îi spune Măcăleandrul.

Din această povestioară aflăm de ce ciocănește ciocănitoarea copacii. Este vorbă despre o veveriță care a strâns multe alune pentru iarnă, ca să nu mai iasă iarna din cuib. Veverița după câteva zile și-a dat seama că cineva îi mănâncă alunele din cuib. Veverița a stat la pândă și ghiciți cine credeți că era hoțul? Hoțul era o ciocănitoare, veverița a prins-o ciocănitoarea de coadă, iar ciocănitoare a plecat fără coadă.

După un timp ciocănitoarea a mers să-și ceară înapoi coada. Ciocănitoarea a mers la cuib și a ciocănit: Cioc!Cioc!Cioc!, dar veverița de supărare își mutase cuibul.

Ciocănitoare de atunci ciocănea fiecare copac având speranță să-și recupereze coada, dar fără răspuns.

Concluzia mea despre povestioară este aceea, că trebuie să apreciem munca altuia, să nu furăm că vom pedepsiți.

                                         Adelina Nuț- clasa a II-a D- Locul I-Mascota lecturii

Bună ziua! Mă numesc Mușina Andreea, sunt în clasa a III-a B, studiez la Liceul Teoretic “Dumitru Tăuțan” Florești. Eu am ales să vă prezint cartea: “Fantoma de la Colosseum” de Geronimo Stilton. În carte este vorba despre Geronimo Stilton care este redactorul șef la cel mai cunoscut ziar de pe Insula Șoarecilor, anume “Vocea Rozătoarelor”.

Într-o bună zi la redacție primește un telefon, spre marea kui surprindere la celălalt capăt era fostul lui professor, domnul Pofario. Profesorul l-a informat că nepotul său Benjamin are probleme la istorie și ar fi preferat ca Stilton să ia măsuri ca să nu ajungă repetent. Stilton își adduce aminte că nici el nu era bun la istorie, dar după o excursie cu clasa la Colosseumul de la Roma a început să îndrăgească materia. S-a gândit că n-ar strica să facă aceeași excursie și cu Benjamin. Zis și făcut. Cei doi s-au urcat în avion, împreună cu Trappy, verișoara lui Benjamin cu destinația Roma. La aterizare în fața ochilor lui Stilton a apărut EleoȘoricica, agentul secret Zero-Zero-E. Stilton, fiind agentul secret Zero-Zero-G a primit sarcina să scoată fantoma din Colosseum. Ajunși înfața Colosseumului au realizat că nimeni nu îndrăznea să lupte. În amfiteatrul lui Flavius se auzea un urlet de nedescris. Era fantoma din Colosseum. Stilton a aflat intrarea secretă în Colosseum și a pornit în pasajul secret. Marele a fost spaima că de nicăieri a apărut mii și mii paianjeni gigantici. Cumva reușește să scape și se întâlnește cu eleul șoricica și cei doi copii, care intră în Colosseum printr-un alt pasaj secret.

Cu toții au fost fugăriți de fantoma gladiatorului, dar cu ajutorul umbrelei lui Stilton scapă, care s-a transformat într-un balon cu aer cald. Stilton îmbrăcând într-un costum special de gladiator se întoarce la Colosseum. Lovindu-l pe fantomă realizează că este un fel de robot, care în urma impactului se dezmembrează. Stilton o demască pe Madame Nu, care ajutată de Babbalacchio și Gonzacchio au proiectat toate grozăviile ce speriau turiștii. La un moment dat Madame Nu a vrut să cumpere Colosseumul la un preț de nimic și în locul lui să contruiască apartamente de lux, dar pentru aceasta Colosseumul trebuia să piardă din valoare. Geronimo fiind un redactor bun a și trimis articolul la ziarul Vocea Răzătoarelor, pe prima pagină apărea cu titlul mare: Misterul la Roma de la Colosseum. Aici demască pe Madame Nu și gladiatorul fantomă, care de fapt a fost o animatronică. Revenind de la Roma, Benjamin își reia școala, la lucrarea de control de la istorie este remarcat de domnul profesor pentru că știa totul foarte bine.

Stilton este foarte mulțumit, gândindu-se că el în tinerețe a fost ajutat de domnul Pofario, el la rândul lui l-a ajutat pe Benjamin, și poate că și Benjamin va ajuta pe cineva să îndrăgească istoria. Cine primește trebuie să dea înapoi și cine dă va primi mereu.

Mie mi-a plăcut cartea deoarece mă regăsesc în rândurile ei, în ceea ce privește iubirea unor materii învățate de la părinți. Mama mea m-a învățat să iubesc muzica, ascultând muzica clasică, cântând la pian și citind despre muzicien sacrii.Tatăl meu m-a învățat să iubesc geografia, cutreierînd munți și văi. Și eu la rândul meu îl voi îndruma pe copilul meu.

Andreea Mușină- clasa a III-a B– Locul I-Mascota lecturii

Salut! Eu sunt Sara și am să vă prezint cartea “Fantoma de la Colosseum”, al 16-lea volum scris de Geronimo Stilton.Această carte se împarte în 15 capitole, fiecare cuprinzând povești haioase din viața șoarecilor, dar mai ales ne sunt prezentate aventurile lui Geronimo, Benjamin, Trappy, Ehemul Șoricica șoriciarii în dezlegarea misterului Fantomei de la Colosseum.

Fantoma de la Colosseum era fantoma unui gladiator înfricoșător, care făcea ca turiștii să nu-și mai dorească să viziteze Colosseum. Geronimo ca fiind prezentat în carte ca fiind agentul Zero-Zero-G face tot posibilul ca acest lucru să nu se întâmple. Chiar dacă îi era frică ca tuturor vizitatorilor se implică în descoperirea misterului care stă în spatele acestui gladiator înfricoșător. După mai multe peripeții și aventuri în interiolui Colosseumului, Geronimo împreună cu prietenii lui șoareci, descoperă că totul a fost un șiretlic al lui Madame Nu, care vroia să cumpere Colosseumul mai mult pentru a transforma într-un mare bloc rezidențial cu o super parcare. Cei patru șoarece aventurieri au descoperit planurile de a-l distruge Colosseumul și au împiedicat să-l ducă la îndeplinire. Din toate cele 16 volume ale lui Geronimo Stilton cel mai mult m-a fastinat aventurile la care am luat parte în acest volum, aventuri care duc acolo unde oamenii nu pot ajunge, decât cu o imaginație foarte bogată. Șoarecilor le sunt atribuite însușiri omenești, ceea ce te face să crezi că povestea este una reală.

Deși toate cele 15 capitole sunt frumoase, dar capitolul care m-a fascinat cel mai mult a fost cel de-al treilea în care Geronimo aterizează la Roma și se întâlnește cu agentul Zero-Zero-E, iar întâlnirea lor este super amuzantă datorată replicilor dintre cei doi. Personajul care m-a impresionat cel mai mult a fost Gerronimo Stilton, deoarece mă identific cu el prin frica de fantoma, dar care a reușit să învingă devenind curajos și descoperind fantoma care a înspăimîntat atâtea șoareci!

  Sarah Sălăgean-clasa a III-a B– Locul I- Mascota lecturii

Heidi, fetița munților”

“Heidi, fetița munților” este o poveste a cărei autoare este Johanna Spyri. Povestea o are în centru pe Heidi, care a fost dusă de mătușa ei, Dete la bunicul ei. Acolo Heidi s-a împrietenit cu un băiețel pe nume Peter.  Peter locuia împreună cu mama ei, Brigitte și aveau o căsuță modestă. Heidi s-a distrat foarte mult în zilele în care a fost lăsată la bunic, jucându-se cu caprele și făcându-i noi prieteni.

Într-o zi, Dete veni să o ia pe Heidi. Găsise o familie care avea un copil care nu putea merge, pe nume Clara. Ea era foarte deşteaptă, dar îi lipsea un prieten. Aşa că mătuşa povesti despre Heidi, iar cei care aveau grijă de Clara, auzind lucruri bune, o primiră pe fetiţă care deveni prietena infirmei. Heidi se acomodă cu lumea de acolo, dar în fiecare noapte visa că se află alături de munţi şi de bunic. Văzând tristeţea copilei, o trimiseră înapoi.

Peste puţin timp, Heidi primi o scrisoare de la Clara, care îi zicea că în curând va veni să o viziteze. Dar doctorul şi tatăl îi ziseră că nu se va putea duce până în luna mai, când se va mai încălzi. Clara acceptă. În schimb se duse doctorul în vizită, ca mai apoi să-i spună fetiţei ce minunăţii văzuse în munţi.

Trecură câteva luni şi veni şi prietena lui Heidi în vizită. Îi plăcu foarte mult totul. Şi atunci se întâmplă ceva neaşteptat. Într-o zi, Clara, care era singură pe păşune, căci Heidi se dusese să se uite la nişte flori, vrând să meargă şi să fie un copil ca toţi ceilalţi, apucă o capră de după gât şi încercă să se ridice. În ajutorul ei veniră Peter şi Heidi şi o ajutară să meargă. Reuşi.

Atunci când stăpânea foarte bine mersul, îi trimise o scrisoare tatălui său, spunându-i că are o surpriză pentru el. Între timp tatăl îşi termină afacerile de la Paris mai repede şi, vrând să o viziteze pe Clara, ajunse chiar în acea zi pe munte. Se bucură enorm de această veste, că fetiţa lui poată să meargă, iar a doua zi plecară, promiţându-le însă lui Heidi şi bunicului ei  că îi vor vizita.

Mie cartea mi-a plăcut pentru că a fost foarte copilăroasă şi mi-a transmis un sentiment de bucurie. Sper că o veţi citi şi voi pentru că merită!

 Marc-Ionuț Hodrea- clasa a IV-a C– Mascota lecturii

Bună ziua! Eu sunt Magdaș David din clasa a V-a B. Cartea aleasă de mine este “Erus și Valea Răbdării” de Alec Blenche. Erus era fiul regelui din Regatul vântului, era un băiat simpatic foc și era pus pe șotii, un pic cam răsfățat, un pic cam înfumurat și rătăcios. Erus trăia bine mersi în regat, se juca și colinda regatul cu alți copii. Regatul Vântului nu era un regat oarecare, ci era un regat cu păduri din broccoli, țelină, morcovi și copii erau sănătoși și voioși pentru că se hrăneau numai cu fructi și legume. Dar într-o zi în regat făcu apariția un băiat care mânca numai dulce și tot feluri de zaharuri, lumea din Regatul Vântului s-a schimbat complet.

Legumele și fructele au dispărut și  a încetat să apară plăceri. Cu așa neplăceri, regale îl trimite pe Erus cu niște înțelept la Orașul Soarelui pentru a vedea de ce acesta nu mai răsare.

Ca să ajungă insă acolo Erus trebuie să străbată Valea Răbdării, o vale care îi va pune răbdarea la încercare, va învăța multe lucruri folositoare, dar se va distra și cânta.

“Erus și Valea Răbdării” este o poveste frumoasă, autorul folosește cuvinte simple pe înțelesul tuturor. Mi-ar fi plăcut să aibă mai multe momente hazlii, Eu m-am distrat de minune la capitolul în care Erus îl întâlnește pe Pac și Mac, doi iepuri tare haioși.

Povestea “Erus și Valea Răbdării” este foarte frumoasă din care toți avem de învățat, cartea cuprinde și trei cântece, simpatico, care pot fi ascultate și pe site-ul oficial al cărții. Nu pot încheia despre ilustrațiile cărții, sunt absolut minunate, pline de culori și foarte expresive, mi-au plăcut foarte mult.

  David Magdaș- clasa a V-a B-Mascota lecturii

MÂNDRU CĂ SUNT ROMÂN!

                                                            Andrei-Gheorghe Leordean-clasa a IV-a C

           Mi-amintesc de parcă ar fi azi. Era o zi geroasă de început de iarnă, în anul 1918. Întreg Maramureșul era acoperit de un strat subțire de zăpadă.  Mă trezește bunica dis-de-dimineață și îmi spune să-mi iau straiele de sărbătoare pentru că este o zi mare pentru istoria neamului nostru. Nu am înțeles eu prea bine ce vrea să spună, dar m-am gătit frumos, mi-am luat cămeșa și pieptarul, mi-am pus cioarecii și gubița,  apoi cușma de blană de miel în cap  pentru că afară era un ger de crăpau pietrele.

Cu câteva seri înainte am văzut-o pe bunica mea cum cosea de zor drapele tricolore din bucăți de pânză de culoare roșie, galbenă și albastră. Ne-a făcut fiecăruia câte un steguleț de care trebuia să avem grijă ca de ochii din cap.

Ne-am pus într-o traistă mai multe merinde, câteva fructe și două bidoane cu apă de la izvor, deoarece știam că drumul va fi greu și obositor. Căruța era pregătită de cu seară de către bunicul pentru plecarea înspre  Alba-Iulia. Eram foarte emoționat pentru că urma să particip la un moment istoric pentru România.

            Am pornit la ora șase și jumătate dimineața și am tot mers până la ora nouă seara, pe când am poposit în căsuța unui prieten de-al nostru. Efortul a fost mare, drumul lung și obositor, dar a meritat și nu am renunțat indiferent de situație.

            A doua zi, dis-de-dimineață, ne-am continuat drumul, mai având câteva două ore de mers. Ajunseserăm la locul unde avea să se întâmple Unirea celor trei mici țărișoare, la Alba-Iulia. Acolo erau foarte mulți oameni,  peste 100.000, cu toții dorind același lucru, Unirea cu România Mamă.

            După ce Marea Adunare Națională a aprobat Unirea, a fost ținută o paradă în cinstea acesteia. Parada a fost cu foarte mulți soldați, tancuri și mașini de armată. Oamenii simțeau o stare de bucurie și de învingere.

            Voi vă dați seama că la un eveniment atât de important s-au făcut doar cinci poze?

            După terminarea paradei, toți patrioții care au stat în frig și ger acum plecaseră acasă la copiii și familia lor, bucurându-se că au reușit să-și vadă visul de veacuri împlinit. Iar eu am fost cu atât mai mândru cu cât eram unul dintre puținii copii care au participat la înfăptuirea MARII UNIRI de la 1 DECEMBRIE 1918.

Eu și Marea Unire

Ștefan-Raul Șimonca Tarța- clasa a IV-a C

Într-o zi frumoasă de iarnă, în anul 1918, eu fratele meu și părinții noștri am hotărât să plecăm la Alba-Iulia pentru a participa la Marea Unire.

Dis-de-dimineața, mama a pregătit merinde de drum, noi am împachetat câteva haine și am plecat. Pe drum la ieșire din satul nostru ne-am întâlnit cu alți oameni care mergeau și ei la Alba iulia. Mergând împreună ne-am împrietenit, am râs, am cântat și am povestit mult.

Spre seară niște oameni cu suflet mare, ne-au luat și pe noi în căruțele lor și așa am ajuns la Alba-Iulia. Ajunși acolo, noi copiii am adormit în căruțele oamenilor în timp ce părinții noștri povesteau.

Dimineața am mâncat merindele, în timp ce oamenii prezenți discutau despre unirea tuturor țărilor românești. A fost o zi lungă și plină de discuții. La finalul zilei s-a hotărât unirea țărilor.

Într-o frumoasă zi de iarnă, s-a realizat Marea Unire a țării Românești la care am participat și noi. Spre searăntoți am plecat la casele noastre pentru a sărbătorii Marea Unire.

  Ștefan-Raul Șimonca Tarța – clasa a IV-a C